Amintiri din … armată


Fac parte din ultima generaţie care a trebuit să facă „armata” în facultate. Nu pentru că se justifica în vreun fel, dar doamnele şi domnişoarele ofiţerese trebuiau şi ele să facă ceva, nu?! Probabil că cineva acolo sus voia cu orice preţ să fim precum israelienii unde femeile fac doi ani de armată, obligatoriu, numai că, în cazul nostru a fost o mare abureală şi o mare pierdere de timp. Am ratat însă gradul de sublocotenent de apărare civilă cu care ar fi trebuit să ies la terminarea facultăţii. Nţ, nţ, nţ! Ce pierdere!

Mi-aduc aminte cu „mare plăcere” că trebuia să ajungem la ora 7, lunea, şi cum autobuzele funcţionau atât de precis în vremuri ceauşiste, vă închipuiţi că eram multe cele care ne dădeam duhul alergând în uniformă şi cu mantaua pe noi ca să fim la apel, în formaţie, la 7 fără cinci. La -10C. Cu băieţii aninând de ferestrele de la căminele studenţeşti şi urlând lucruri mai mult sau mai puţin drăguţe.

Cel mai mult mă „distrau” exerciţiile de marş. Care începeau cu ordinul dat de domniţa căpitan Maiorescu „Cu stângu-nainte … marş!”, ca după câteva secunde bune să aud „Stângul, stângul, stângu’ Popescu!!” care mă trezea brusc din toropeala de dimineaţă şi mi-aducea aminte că trebuie să schimb piciorul cu care băteam pasul de marş. În aplauzele şi chiţăielile câtorva glumeţi care nu aveau ce face la ora aceea decât să facă mişto de noi. Mi-aduc aminte că ne încoţopenea pe undeva pe aleea care ducea la Clubul Studenţesc şi ne punea să ne dăm singure ordine: „La stââânga!”, „La dreaapta!”, „Înainte marş” sau „Drepţi!”. Care, în gura unei colege, fată bună de altfel şi extrem de talentată în ale desenului şi a limbii ruse (era olimpică pe ţară) suna cam de genul:”La driaaapta!”, „Diiirepţi!”, „Înainteee ‘arş!” La care noi, din spirit de răzbunare şi frustrate de inutilitatea activităţii cu pricina, râdeam de ne stricam, lăsând biata fată extrem de nedumerită: „Da’ … ce-am făcut?”.

Cel mai mare hai era la orele de teorie. Prima dată ni s-au trasat reguli despre cum trebuie să ne coafăm şi cum trebuie să arătăm în uniformă. Nu am să uit: coc în centrul cefei, păr lins, fără urmă de breton pe frunte, fără machiaj. Nu conta că părul nu era suficient de lung ca să faci cocul acela nenorocit, aveai nu aveai păr, cocul era musai. Lucru care dădea mari probleme colegei noastre Alina, care îl avea scurt şi extrem de tapat şi care arăta (zicea ea) ca o curcă plouată fără machiaj. A încercat fata diverse agrafe. Nu au mers pentru că i le-a smuls nebuna din păr. După care devenise rutină: începea ora, Alina era scoasă în faţa clasei şi madame găsea ceva de reproşat. I-a confiscat pe rând: acele de siguranţă cu care îşi „strâmta” pantalonii (de altfel fără nicio formă), agrafele de păr, rujul, mascara-ul, toate obiecte extrem de greu de procurat în acele vremuri. A şi pieptănat-o odată, fapt care i-a atras câteva înjurături savuroase, în pauză bineînţeles, din partea Alinei, care nu ştia prea multe. Nu cred că am văzut vreodată faţă mai nenrocită ca cea a Alinei când ştia că vin orele de armată. Poate doar al lui bărbati-miu când îl duc la cumpărături.

Mi-aduc şi acum aminte când faceam exerciţii de adresare. Trebuia să ne ducem pe hol, să batem la uşă, să aşteptăm să fim invitate înăuntru, să scoatem boneta cu mâna dreaptă şi să o trecem în stânga, printr-o mişcare absolut fluentă, s-o ţinem cu două deşte paralel cu marginea şi două vârâte în căptuşeală, după care, în poziţie absolută de drepţi să începem „Tovarăşe căpitan, permiteţi să raportez…”. Şi a început distracţia. Prima care a dat cu stângu-n dreptu a fost, cine altcineva?, Alina. Totul a mers ok până în momentul luări bonetei e pe cap. Bonetă care ajunge în mâna fetei, după care boneta devine, probabil, incredibil de fierbinte, altfel nu se explică viteza cu care s-a executat transferul dintr-o mână într-alta, complet neregulamentar, însoţit şi de o înfoiere rapidă a părului cu mâna dreaptă. Ca urmare, biata Alina a mai executat în jur de vreo zece ieşiri şi intrări pe uşă şi tot atâtea luări de bonete de pe cap până i-a ieşit cum trebuie şi a renunţat la geturile de aranjare a părului. A doua care a dat-o în bară a fost Corina, o tipă foarte iute şi fără răbdare, care a uitat că mai şi trebuie să aştepte să i se dea voie să intre. Ca urmare a fost trimisă afară din nou. Bate fata la uşă, Maioreasca ne spune „Lăsaţi-o să bată, să vedem ce face”. Trec câteva secunde după care se aude din nou bătaia respectivă. Căpităneasa tot nimic. A treia oară auzim pur şi simplu o bubuitură în uşă, semn că fetei îi sărise ţandăra sau poate se gândise că, dintr-un motiv sau altul, nu se făcuse auzită. Cea de a treia care a completat hlizeala pe ziua respectivă a fost Mihaela, o colegă liniştită şi tare drăguţă, care a făcut totul cum trebuie până în momentul în care a început să se legene precum fetiţele la grădiniţă când spun o poezie şi, la fel ca ele, să recite „To’ară-şă că-pitan, per-mi-teţi să raportez!”, timp în care clasa se rostogolea pe jos de râs.

Aveam şi noi momentele noastre de „glorie”. Mi-aduc aminte că toate mergeam până acasă să ne schimbăm pentru cursuri (altfel deveneam o ţintă constantă de miştouri din partea băieţilor) şi aveam de mers destul de mult de unde era facultatea până la gara de Sud de unde puteam să iau maşina să merg acasă. Iarna autobuzele nu mai circulau pe distanţa aceea între anumite ore, care coincideau cu pauza dintrea armată şi cursuri. Datoria noastră era să salutăm gradele superioare. chiar şi pe stradă. Mi-aduc aminte şi acum că eram vreo 8 fete şi dăm cu ochii de un biet maior între două vârste care venea agale legănând geanta. Era de la administrativ. Ne-am dat coate toate şi am şopocăit conspirativ „ce facem? Îl salutăm? Îl salutăm”. Şi face bietul om greşeala şi ridică ochii din pământ. Cred că a fost ceva să audă vreo opt capre cu un „Să trăiţi!” sonor şi să vadă tot atâtea mâini la chipiu. Drept urmare a dat jenat din cap şi şi-a înfipt ochii în pământ, probabil blestemând clipa în care a avut proasta inspiraţie să ridice ochii de acolo.

Altă dată, iară nu pot să uit, într-o dimineaţă „fatidică”, plec eu către orele mele de armată. Şi cum stăteam la capăt de linie, iar pe vremea aceea se lucra la linia de tramvai, cu soldaţi (bineînţeles!) ce credeţi că îmi văd ochii? Caporalul care lucra cu băieţii la linii, îi adună pe toţi, îi înşiruie pe marginea aleii care ducea la staţie şi în momentul în care eu mergeam absolut nevinovată către staţie devin drepţi precum lumânarea şi aud un cor de „să trăiţi!” răstit, cu mâna la chipiu. Nu cred că există nuanţă de roşu mai intens decât a avut faţa mea în acele momente şi chiar am avut un moment în care mi-am spus că soarta mi-a plătit pentru faza cu bietul maior.

Măcar să fi apucat să tragem şi noi cu arma, dar nici aia nu am făcut. Am avut noroc şi cu vremea, vroia doamna să ne scoată să ne „săpăm groapa”. Era parte din instrucţia militară, aveai o lopeţică rabatabilă cu care trebuia să sapi o groapă, în poziţie de culcat (se simula că eşti sub atac). Cu ajutorul unei … sfori o măsurai şi începeai să sapi în jurul tău. O întreagă teorie, noroc că a venit iarna şi a îngheţat pământul.

Am avut noroc, cum spuneam. După trei luni a venit revoluţia şi am scăpat de mascarada cu armata. Am rămas cu amintiri haioase (chiar dacă pe vremea aceea poate nu le-am gustat atât de mult). Un lucru bun a avut totusi: am avut mantoul, care, pe vremurile acelea în care nu găseam haine sau erau prea scumpe pentru buzunarele noastre de studenţi, a fost un bun substituent al paltonului. Până a venit revoluţia şi ni l-au luat şi pe ăla…

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Amintiri, armată, povesti, studenţie

2 răspunsuri la „Amintiri din … armată

  1. Eu mai norocos: am scapat de stagiul militar [=o pierdere de timp] prima oara ca eram inca la studii, apoi ca s-a scos obligativitatea sa. Nu sunt de acord cu cei care zic ca armata te face barbat.LOL Pai daca te face barbat, pana acum ce ai facut? Tata una-doua imi mai povesteste frumos cate ceva din perioada cand el a fost soldat, de te face sa crezi ca cine stie ce experienta este…Dar nu! Am avut ocazia sa ajung intr-o unitate militara, cu un preot militar si eu pe post de tarcovnic :P, sa tinem Sfanta Liturghie in capela militara. In timpul slujbei au inceput sa apara la slujba soldati-baieti tineri, de varsta mea pe atunci. Am recunoscut unul din ei, un prieten de-al meu de la biserica din cartierul meu. Am avut o reactie dubla: la exterior m-am bucurat sa il vad, dar in sulfetul meu mi s-a facut mila de el, de toti de fapt. Erau slabi, obositi si culmea, foarte bucurosi sa ma cunoasca, desi nu eram vreo personalitate. Ceea ce m-a dus cu gandul la faptul ca acolo nu duceau o viata prea fericita. Deci ma bucur ca nu am avut ocazia. Un fel de armata am facut in seminar, in liceu, ca tot inchisi stateam, numai baieti, program strict…numai ca asta mi-a placut ca am ramas cu multe amintiri frumoase.
    Cu bine!

  2. dracidus

    Un videoclip-parodie foarte interesant, legat de armata, este piesa celor de la Truda – La arme. Nu-i obligatoriu sa ascultati piesa, dar prima parte, pana la piesa, e geniala.

    Pe de alta parte, armata face barbati din „printesele” care nu stiu cu ce se mananca viata, care au trait in puf toata viata lor la „mamicuta” si „taticutu” si care sunt dornici de „aventuri” si „experiente” noi. Heh, ce bine ca mai sunt si tolomaci de-astia, ca sa avem si noi de ce rade:)

    Lasa, Andreea, e bine ca ai facut armata. Acusi vine razboiul si tu ai sa stii cum sa saluti un grad superior. Si inca pe-atat, lopatica aia iti va fi foarte utila, intr-o buna zi, stim noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s