Aer de rafinarie şi dor de ocean


  

Cele două locuri pe care le numesc acasă…

Cu mulţi ani în urmă, ataşatul meu, pe vremea aceea doar prieten, venea pentru prima dată în România. Eu, mândră nevoie mare de ţărişoara mea dragă, i-am arătat ce avem noi mai frumos: castelul Peleş, munţii, castelul Bran, cetatea   Râșnovului şi Peştera Dâmbovicioara ş.a.m.d

 Mi-aduc aminte ca şi astăzi că l-am întrebat dacă i-a plăcut ce a văzut. Mi-a răspuns, încântat, că e tare frumos dar că … lui îi lipseşte oceanul. Pe moment nu am ştiut ce să zic, mă gândeam că trebuie să fii nu ştiu cum să îţi lipsească ceva de care ai parte în fiecare zi, mai ales când eşti într-un loc nou, unde vezi atâtea şi mai ales că România era prima ţară unde călătorea în afară de Danemarca.

 În câteva zile plec către casă. Către oraşul meu prăfuit, bloculeţul meu dintre … blocuri, plec să respir aer de rafinărie şi praf, să aud patrupezi, ziua, simpatici, noaptea, mici bestii mârâitoare preocupate de teritoriu. Şi … cu siguranţă, îmi va lipsi oceanul. Pentru că, într-adevăr, îţi intră în sânge, cu multele lui feţe şi culori. Albastru sau auriu cand soarele străluceşte sus pe cer, oglindă de te întrebi dacă nu e posibil să calci pe el sau, dimpotrivă, mai ceva ca un rollercoaster, când te întrebi dacă mai ajunge feribotul de partea cealaltă şi îţi doreşti să nu fi mâncat nimic mai devreme. Verde sau de griul cel mai intunecat atunci când e furtună sau e doar înnorat, oceanul impune respect, tocmai prin mareţia pe care o vezi cât cuprinzi cu ochii.

 Şi totusi… simt nevoia să evadez. Să vin şi să văd peisajul familiar al coloanelor de rafinare, rezervoarele petroliere si cuptoarele de cataliză… V-am pierdut? Vă cred, dar e meseria mea şi pentru mine au un farmec aparte. Anul trecut, am stat la Vlaardingen, lângă Rotterdam pentru câteva zile, într-un hotel absolut minunat, Delta se numea, pe malul apei. Seara era pur si simplu idilic. Puteai sta, simplu, pe balcon şi privi bărcile fluviale şi vapoarele cargo, navingând în aval către portul Roterdam sau invers, în amonte, la numai 50m de hotel. La zecile de iepuraşi ce ţopaiau în micul părculeţ de lângă hotel. Şi mă uitam cu nesaţ la luminile rafinăriei de pe celălalt mal, reflectându-se ca nişte steluţe în apele întunecate ale fluviului. A fost momentul în care mi-a lipsit oraşul meu, în ciuda şarmului Olandei şi Belgiei, în ciuda culturii şi frumuseţii de care am avut parte timp de o săptămână.

 Mi-am dat seama că întotdeauna îţi vor lipsi lucrurile cu care eşti obişnuit: oceanul, aerul de munte şi păsările atunci când sunt în România, aerul de rafinărie, teii şi castanii când sunt aici, departe… Sunt lucruri pe care le luăm de-a gata şi care capătă o importanţă masivă când nu le mai avem lângă noi, zi de zi!

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria castani, Locuri dragi, Oceanul Atlantic

3 răspunsuri la „Aer de rafinarie şi dor de ocean

  1. Oh, ce bine te-nteleg! Atat pe tine, cea dinainte de-a emigra, cat si pe Andreea de dupa. Doar la fel simt si eu. Nu pot decat sa ma bucur insa, ca am ce duce dorul, astfel incat stradutele mele bucurestene prafuite imi par la fiecare vizita mai dragi!asta in timp ce-mi lipseste cealalalta „Acasa”. Enjoy!:)

    • Sa stii ca si eu ii spuneam mamei chiar astazi, la un pahar de vorba: Andreea cea de acum 8 ani, de dinainte de plecarea din Romania, nu mai exista. Incredibil cat de mult te schimba viata si strainatatea si cat de mult iti lipsesc niste lucruri pe care nu dadeai doi bani inainte.

  2. Cred ca dorul e cel mai frumos sentiment…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s